Pubbing.ro
Bucuresti Schimba orasul

Shukar @ Muzeul Raranului Roman

Luni, 6 Aprilie 2009, Categoria: Vizual

Shukar @ Muzeul Raranului Roman Marina Obradovic se uita la oameni prin obiectivul aparatului de fotografiat respectand unghiul normal de privire al fiecaruia. Se pozitioneaza fata de ei intr-o relatie de o asemenea paritate, incat rezultatul e, de fiecare data, o sinceritate nuda, viscerala a privirii subiectului. Fiecare imagine devine portretul unic si irepetabil al unei fiinte singulare, intr-un moment anume, rupt din context si pus in cui intr-o alta dimensiune, in care e liniste si adevar, prin acel punctum – locul virtual in care o fotografie atinge o coarda emotiva in privitor. Iar punctum in aceste imagini este exact privirea.

In fapt, expozitia are poate in egala masura functia de marturie – atesta intalnirea autoarei cu unele grupuri de rromi in varii zone balcanice – cat si o alta functie mai aparte, greu de definit, de cautare a unui soi de adevar. Din nou, un adevar al privirii, dar unul care aspira la universalitate pornind tocmai de la diferenta. E greu sa iti muti privirea din cea a tanarului pastor rrom din Sibiu, a fetitei din sudul Serbiei, sau din privirea gemenelor de la marginea Bucurestiului. Se uita in obiectiv ca si cum te-ar vedea pe tine, privitorul inexistent si ascuns lor, iar vizitarea fiecarei fotografii devine astfel un dialog mut intre tine si ei.



Dincolo de acest dialog mut care se realizeaza strict la nivelul privirii, se simte si un murmur al vocilor exprimat la fel de tacut prin poeziile lui Rajko Djuric scrijelite pe pereti, langa imagini. „Ce-mi mai crapa inima de durere/ Nu aud bani in buzunar/ Cant un cantec la vioara / Si amutesc foamea si durerea. Iata-l pe Marius, cantand cu taraful lui de haiduci din Bruxelles, amutind foamea si durerea si zambind shukar privitorului. „Imi plang durerile cantand / Caci a canta inseamna sa plangi/ Imi spun bucuriile dansand/ Caci a dansa inseamna sa razi”.

Daniela, cu unul dintre cei trei copii ai ei, sta mandra si fericita in fata colibei hade de chirpici, pierduta undeva in Transilvania, si zambeste vizitatorului care o priveste. „Calatorind, mi-am pierdut tara”. Dar acasa poate fi oriunde, deci sa ne bucuram. „Ai mila de noi Doamne/ Si da-ne putin ras/ Noua care nu mai stim nici sa zambim/ Trimite-ne ingerul cel mai caraghios/ Sau ceva cu adevarat haios/ Sa ne tavalim de ras.

Fotografiile Marinei Obradovic pornesc un dialog in care ceea ce se descopera in definitiv in spatele aparentelor si a privirilor este o anumita bucurie a prezentului, a lui „aici” si „acum”.